Walk the walk. Talk the talk

I should start this post by mentioning that I am not a Certified Therapeut or psychologist/psychiatrist so don’t take what I I write here for granted. However, I declare myself (by the power I got invested by Captain Planet) specialised in drama.

Since I am a specialist in that, I can write whatever – hence the following.

I know (for a fact) that grief comes in different stages. You never know how much you can take until is coming to you and somehow you deal with it. So it appears when you least expect it and sometimes you just know that is around the corner waiting for you.

There is no formula on how one deals with pain, anxiety and/or depression. Each individual handles it differently. However, I feel, that absolutely everyone is trying to avoid it before really letting it unfold.  It makes sense since no one want to face their darkest, most deeply hidden fears. That’s why, when the darkness arrives, there is the incredible resistance to it. Resistance, however, is causing even more pain. Because it’s a fight with a feeling that is impossible to avoid therefore it’s a fight of you with you.

Equally, there is no magic formula that makes it disappear. Ok, there is Xanax but that’s not really sustainable on long- term. So each one of us has their self proclaiming system that might work (or not). I am writing about this because today I came across this topic and I discovered that people have a lot of creativity and self sustaining methods to cope with their own darkness. Also, what I was surprised to discover is that a great amount of people think and act (hopefully more often than not) about it. Unless you re Lykke Li and you think that “sadness is a blessing” (https://youtu.be/Xu-b3u5jDiU) – you, for sure, want to have it under control.

So do your yoga, meditation, mindfulness, reading, cardio or pottery class, whatever works for you – just do something and get that mojo of yours right where you want it. You are not alone and, I promise you, talking about it with someone you feel at ease, is already a big step in feeling better. Do whatever, the main thing is to act upon it. Do that little walk, listen to a podcast (about impressionist painters if you like), cook that dish, even though you are a total disaster in the kitchen, move yourself from one couch to another. Anything that works for you. I don’t know. One small gesture can mean a lot and your thoughts will be steered towards something else.

It’s always so surprising to see how open people get when this topic is on the table and mostly, how much they care about one another. Some hope in humanity is restored.

Namaste

LAGOM – when less is so much more

Malmö->>Göteborg->>Marstrand->>Vadstena->>Uppsala->> Stockholm

Or the impossible cool Sverige tour.

For those of you that know me, you already know my absolute weakness for All Things Sweden. My latest trip to the land of Vikings started in Malmö and ended in Stockholm with all kinds of experiences. In the land of the most beautiful people and the moose I biked, I hiked, I eat crayfish, I’ve seen some stunning nature sceneries, I got to understand a bit of the history and culture , I walked some more and it was every bit what I expected and some more unexpected.

Living harmoniously with the nature, they respect it and protect it religiously – as we all should. There is no denying that Swedes are beautiful. Inside and outside. And very much cool, the inventors of hipsterism probably. Casually displaying their perfection in sports attire usually, almost no make up (maybe just some pretty boys), with gadgets hanging from their pockets and the never missing coffee on the go, the Swedes show that LAGOM is the secret.

LAGOM – just the right amount (no less and no more)

OK – maybe less with their coffee or the addictive lakrits – liquorice, since It got me hooked I cannot judge them for it.

Here it is Sweden. Be like Sweden.

Îmi dă cu eroare

Intru în aeroport. Căldură mare monșer! Mai beau repede o dușcă de apă, trebuie să ne hidratăm, se știe, când e caniculă.

După luggage scan, body scan și mai știu eu ce alt scan, intru la controlul vamal. Un domn la vreo cincizeci de ani. Îmi ia pașaportul, îmi dă husa înapoi : “domnișoara nu intră în dispozitivul de control cu asta. Ia uite că mi-a dat si eroare.” Mă scuzați…”Ați fost în Mexic? Și ce ați văzut acolo? Aaa, mayașii, sigur. Felicitări, foarte frumos. Dar cum va închipuiți domnișoară? Egiptenii, mayașii ăștia ai dumneavoastră, umm, si toate civilizațiile astea pierdute au avut piramide? Cum se explică? Am văzut eu pe Discovery, … ”

Mă luase un pic amețeala, de la căldura probabil. ” nu vă îngrijorați, oricum aveți doua ore intârziere”. Ah bun, că începusem să mă și îngrijorez. “Decât două ore, e furtună și condițiile de zbor nu sunt prielnice”. Ah, ce bine, deja îmi imaginam că ajung la timp. “Bine” anunță el intr-un final când deja simteam că nu mai pot menține mult timp zâmbetul tâmp si conversația forțată, “o sa merg și eu să vizitez, nu am încă bani, dar voi avea! Foarte frumos, felicitări!!”

Mă așez. Să citesc, ce altceva.

Turele la toaletă se întețesc. Minunat, vomitatul în aeroporturi e un hobby mai vechi de al meu. Între timp aflu că întârzierea se prelungește. Hmm, poate că e totuși bine, în trei ore trebuie să îmi treacă. Lumea se așează la coadă cu o oră înainte să sosească măcar avionul. Eu nu, deoarece îmi continui maratonul toaletei din aeroport. Așa l-am numit. Ce bine că între timp au pus și hârtie igienică.

Altă jumătate de oră, alte câteva sprinturi către toaletă. Dintr-un anumit motiv, nu m-am așezat aproape de de toaletă ci in capătul opus făcând astfel deplasarea în fugă către încăperea salvatoare un fel de cursă contra cronometru. E și ăsta un mod de a pierde vremea in așteptarea unui avion. Intr-un final pare că vom pleca intr-adevăr. Chiar când sa fie rândul meu sa mi se verifice pașaportul simt că orice ar fi trebuie sa ajung imediat la toaletă. Altfel risc să îi fericesc pe conaționalii mei cu niște apă minerală abia ingestată. (hei, cu deshidratarea nu e de joacă).

Nici nu apuc bine să fug in direcția toaletei căci refluxul stomacului meu e mai puternic și trimite toată apa Borsec infectată gastrointestinal afară, abia ratând o doamnă care s-a oprit cu oroare in fața mea.

Revin la intrarea în avion, cu rușinea pe toată partea din fata a veșmintelor când o veche cunoștință mă recunoaște: “nu te- am văzut de un car de ani!” (Îmi imaginez că acu’ mulți ani nu arătam foarte diferit decât acum cu vomă pe mine, încurajator !) Zâmbesc jenată și din cauza faptului că nu îmi amintesc numele ei. Sub nici o formă.

Ajung in avion. Mă prăbușesc pe scaun si aștept sa ma ia din nou vreo criză de ceva. Dar nu, surprinzător cât de mult pot sa apreciez când nu simt nimic. Doar somn. După o vreme ne anunță căpitanul: “Ne pare rău dar din cauza vremii capricioase nu putem ateriza imediat, vom mai zbura treizeci de minute până trece furtuna.”

Dar nici nu îmi imaginam.

Ah ce bine e in vacanță!

Hai, Doamne Ajută.

To be continued.

Când pleci (de la) Iași, avionul are trei ore întârziere deci petreci vreo patru ore si jumate’ in aeroport, ai toxiinfecție alimentara, vomiți cam vreo trei ore jumate’ din cele patru in toaleta aeroportului (!) și avionul nu poate ateriza pentru că e furtună. The Short story.

Că doar oameni suntem

Ca orice român dezrădăcinat, îndepărtată de glie, neam si credință, din când in când, revenind pe plaiurile mioritice mai aud câte- o vorbă de- a noastră, pe care înainte nu as fi remarcat- o in uzul vorbirii curente. Pentru că, nu- i așa, auzeam dar nu chiar.

Așadar, am început sa ascult mai mult de ceva ani de când mă întorc pe-acasă ocazional. Ascult, mai ales, de drag și îndrăznesc sa spun, dor. Nu știu daca ma refer strict la “moldoveneascaă” dar e clar că mă influențează. E cumva minunat sa fii înconjurat de graiul moldovenesc – de cele mai multe ori (căci, dacă te înjură careva în Moldova ești instant năpădit toate relele lumii din blestemul popular cu același nume, da, târâișul șarpelui si mersul gândacului, astea). Revenind, Creangă are deja cu totul altă dimensiune lingvistică decât atunci când îl citeam eu.

De la ce mă luasem? A, da. Sunt multe expresii care rămân cu mine după ce le aud, însă una care imi vine constant in minte e asta “că doar oameni suntem”. Una, două (!) aud pe cineva cum o dă cu omenia asta. Păi cum? Că doar oameni suntem? Ce-om fi? Bine, filosofic putem dezbate dar, orișicât(!). Filozofic, nefilozofic tot homo sapiens rămânem. Contextul diferă de fiecare dată: când nu au rest la piață sau când stau la câte o coadă și cineva sare rândul (!), la ghișeu la ceva, în autobuz, pe terasă, la spital etc. Evident, de cele mai multe ori in defavoarea ta.

Hai, am zis și eu, n-am dat cu parul.

end of rant.

O întâmplare

Mă îndreptam agale spre casă, după birou, ca de obicei, încercând să mă scutur de mailurile din cap, luându-mi porția de soare, care e destul de zgârcit la față prin părțile astea.

Prea puține evenimente stradale mă mai opresc zilele astea. Deunăzi era chiar un incendiu in fața clădirii de birouri unde merg zilnic, pompieri, poliție, armată – tot tacâmul de urgență. Am evitat mulțimea adunată, cordonul de poliție, si mi- am continuat drumul către casă impasibilă la întâmplarea deosebită, care iată, oprise circulația pe o arteră principală a orașului si adunase o mulțime impresionantă. Nu știu ce s-a întâmplat, a doua zi nu mai era nici urmă foc.

Astăzi însă m- a oprit Viorel din Oradea. Viorel vorbea engleză, îndeajuns încât sa-l înțeleg. Era cu Mihaela, soția lui din Chișinău si băiatul lor Rafael (!) care avea vreo 5 ani. Să fi tot avut vreo patruzeci de ani Viorel. L- am întrebat direct în românește dacă vrea bani. A spus ca “Nu, Doamne ferește!”. Viorel avea nevoie de săpun si niște Pampers pentru Rafael. Căci veniseră la un vecin “care e aici de treizeci de ani” si urma sa înceapă sa muncească ca și electrician, dar deocamdată nu aveau bani de nici unele și aveau nevoie să se spele măcar. Deși, își vânduseră tot de acasă să poată veni aici. Nu știu de ce, dar nu m- a impresionat Viorel. Deloc. Însă in timp ce imi spunea povestea ne îndreptam către un supermarket sa- i cumpăr câte ceva. Vorbăreț tare era Viorel si îl pomenea cam mult pe Dumnezeu. Si pe Arsenie Boca. Si pe fratele lui, ateu, care când a aflat că are cancer (fratele) s- a pocăit. “Știți ce înseamnă ateu, nu? Din ăștia care nu au credință in Dumnezeu” – mi- a explicat el răbdător fără a-mi da răgaz să-i răspund. Viorel avea logoree, nu am apucat sa spun foarte multe și oricum riscam să- i cad in dizgrație dacă mi- aș fi arătat înțelegere pentru fratele lui pocăit necredincios. Ajunși la supermarket Mihaela a rămas afară cu copilul in cărucior si Viorel m-a insoțit înăuntru sa facem cumpărăturile. Viorel a luat detergent din ăla scump, Ariel “că din ăsta folosesc ei” si pastă de dinți, și Pampers si niște carne de porc – “că ei nu mănâncă vită”, și niște ciocolată Kinder pentru ăla micu’. Se uita la mine cerând aprobare pentru fiecare lucru pe care îl lua de pe raft. Pentru că eu nu scoteam o vorbă. Mi- a provocat un sentiment extrem de inconfortabil Viorel și povestea lui. Și totuși, nu am fugit deși ăsta a fost primul instinct. Să ma uit în altă parte si să evit să- i cunosc povestea.

Am plecat în binecuvântările lui si ale soției, Viorel invocându-l iarăși pe Dumnezeu care i- a ajutat, iată, încă o dată, scoțându-mă în calea lor. M- a cam înfuriat atâta evlavie exagerată, dar iarăși nu am zis nimic în timp ce plecam grăbită, Viorel întrebându-mă dacă am credință in Dumnezeu. Am zâmbit amar, fără sa îi răspund și reacția a fost “am știut eu că v- a plăcut povestea cu fratele meu ateu”. Nu, nu mi- a plăcut. Am plecat in grabă. Cât mai departe de Viorel și ai lui.

Nu, Mihaela si Viorel nu sunt cerșetori. Și nu am crezut foarte tare in povestea lor. Sunt doar (alți) români plecați in vest sa găsească un trai (!) mai bun. Și fac parte dintr-o statistică a Uniunii Europene aflându-se intr-una din cele trei forme de sărăcie și excluziune socială: cea mai severă.

Nu știu de ce v-am zis povestea asta. Nu e o pilda sau vreun învățământ tras din istoria asta. Doar, încă una dintre multe alte povești cu români la Bruxelles. Sau ailleurs. Touși, am învățat ceva despre mine: m-am desensibilizat la suferința altora și nu prea mai cred în oameni.

Hai, Doamne ajută.

It’s coming home

Now, that we lost the game (see what i did here?) i can finally write about my weekend in London.

Every time i was in London the weather was crap. Every single time. Except this summer. I was, oh, so enchanted by sunny London.  Because sun makes miracles to everything it touches, i can confirm it was magical.

It happened that was also Gay Pride last Saturday, next to England playing for the world championship and another big event – The Cure having its epic 40’s anniversary in Hyde Park – all in the same day. As you can imagine it was festive.

So London did not disappoint. I will say something that might infuriate many, yet I’ll say it anyway: England seems that is having a blast after the recent break up. It’s partying and enjoying the life taking things slowly, I think it passed the rebound phase and is realising that life can be better without a constant nagging partner. Maybe I am wrong or that’s just wishful thinking.

London is stunningly open minded and, as usual, left a strong impression on me. Every time I go there it feels like a new journey in a place that has a lot to offer.

It is impressive to observe that plastic straws are almost nowhere to be found and replaced with some more environmentally friendly ones. Camden is so much fun and colourful, who knew that English are so funny and self ironic?, the parks are impossibly beautiful and green and they have such fantastic donuts?

Fashion game is also strong here, how else? And since I felt adventurous I bought myself a pair of Dr. Martens that I wore to THE concert (!) only to walk barefoot afterwards, otherwise they might have cut my legs (bad idea to wear new boots in a summer night), but that’s another story.

Long story short, London is awesome.

Namaste (Its coming home)

Babilonia

First time i went to London i was still a student. Oh, the golden years. It was when the low cost airlines introduced cheap flights to Romania and, i remember that, i paid 60 EUR for a return flight. Still a fortune back then but what a memorable good investment. It was my first trip outside Romania and boy, what a trip that was.

I can tell you this: for the girl coming from a small city in North East Romania, London was Babilonia, the city of Sin and the epitome of a world that i was incapable to imagine. The word that comes to my mind about that first contact with the raw capitalism is “Mindblow”. I remember vividly all the sensations, the smells, the amazing architecture, Big Ben, the Westminster palace, the mix of people – so very different – colorful and  decadent, the girls wearing sandals and impossibly short dresses without stockings at about 12 degrees, the food – “Pret a Manger” seemed like one of the coolest place one could have a hipster coffee.

I remember also very clear the museums. It was incredible that almost all we’re free and the imposant architecture left a strong impression on me. Back then, i was a political sciences student and Blackwell Encyclopedia of Political Sciences was my bible, therefore being in England, the birthplace of modern democracy (!) was sort of the highlight of my life. Meanwhile, i’ve learnt more and England doesn’t seem such a cool place, yet London is one of those places that has a particular charm with a sophisticated British accent.

Another thing that i remember from that trip is that i bought two pair of shoes. You know those little shops where you can find all the shoes in the world at only 5 pounds? Yes, and i bought not one, but two pairs! I wore those shoes for years to follow even if one pair was silver (as in SILVER) but i was so in love with those shoes that they become my  signature (!) for the years to come. When i literally couldn’t wear it anymore because they become too torn of so much use, i was heartbroken. I am still searching for those exact type of shoes, even though is hopeless.

The impossible cool people of London -with their office outfits, or the party dresses and cool underground washed denim like outfits or “unsophisticated” well premeditated outfits screaming “i don’t care enough to dress well” – they totally blew my mind and teached me that identity has a lot to do (also) with your outfit.

I have a lot to say about London, and why now you ask? Because i am going to London beibi. To be continued after the weekend…

Namaste.