Poveste de iarnă

Luminițele din bradul de Crăciun inundau strada. Înaintam agale către centru acolo unde va fi concertul de Crăciun. Si probabil mai multe instalații electrice.

Din depărtare, pe fundal, se auzea forfotul mulțimii si colinde amestecate de la toate chioșcurile din piața, pe repeat, intr- un balamuc si o gălăgie care ma iritau si deprimau inevitabil. Întotdeauna, când ma aflam in mijlocul unei mulțimi, ma simțeam teribil de singura. De fiecare data imi promiteam ca nu voi mai repeta figura. Data viitoare stau acasă.

Deși era seara, pe măsura ce înaintam, lumina târgului de Crăciun transformase piața centrală intr-un veritabil disco ball. Amestecul de lumini violente Îmi deranjau teribil retina. Era același sentiment ca atunci când mergi intr- un club, mai puțin frigul tăios care imi brazda obrajii.

Din buzunarul paltonului, vibrațiile telefonului m- au anunțat ca primisem un text: unde umbli? Hai ca suntem la baru’ X, am început fără tine!

Am înaintat prin mulțimea voioasa si intr- un final am văzut firma luminoasa a barului respectiv. Mirosea a toate mâncărurile “tradiționale” (sau nu) si începuse sa mi se facă foame. Am decis instant sa ma opresc sa iau un tartiflette. Nu pot rezista niciodată.

Coada părea decenta si am decis sa aștept. La coada, un cuplu si “cățelul” aferent. Era un câine lup imens. Am început sa vorbim. Câinele era prietenos si avea chef de vorba. Il chema Vincenzo (surprinzător, nu Adolf) si avea foarte multe de povestit. Cred, de fapt, ca era interesat de tartiflette mai mult, dar cum încă nu imi ajunsese rândul, era foarte răbdător si politicos. Doar a încercat sa ma lingă pe fata, dar asta făcea parte din protocolul cainesc.

Intr- un final Îmi vine rândul si o porție generoasa de tartiflette Îmi e trântită pe tejgheaua de plastic. O plătesc si ma uit după Vincenzo. Era si mai aproape, ochii milogi de câine veșnic flamand m- au convins sa-mi împart portia cu el. Ochii cafenii ai lui Vince (deja il alint) ma fixau fără sa clipească de câteva minute si nu prea aveam scăpare. Îi întind farfuria din carton si tartifletu a dispărut ca prin magie.

Vince își ridica ochii nedumerit si ma întreabă cu neîncredere: păi, doar atât? Vincenzo, prietene, sa fim mai cumpătați, te rog. Nou an, obiceiuri noi. Hai, lasă mutra asta dramatica, sa trecem la altele.

Însă Vince nu părea convins. Se ridica plantându-și labele imense din fata pe mine si mi se uita fix in ochi. Era greu sa-i rezisti si el știa asta. Bine, am zis. Mai luam una. Dar doar una, bine? Bine, a zis el resemnat. Am stat din nou la coada si el aștepta cu răbdare lângă mine.

A devorat si a doua porție fără sa clipească. Părea mai liniștit dar tot nesatisfăcut. Hai, am zis, sa mergem sa încercam si alte bunătăți. Mergeam amândoi încet, începuse sa ningă si dintr- o data atmosfera nesuferită se transformase intr- una prietenoasa si calda. Nici gerul nu mai era de aspru. Parca eram prieteni de o viața. Si cred ca si eram de fapt.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s