Delir

Intru în aeroport. Căldură mare monșer! Mai beau repede o dușcă de apă, trebuie să ne hidratăm, se știe, când e caniculă.

După luggage scan, body scan și mai știu eu ce alt scan, intru la controlul vamal. Un domn la vreo cincizeci de ani. Îmi ia pașaportul, îmi dă husa înapoi : “domnișoara nu intră în dispozitivul de control cu asta. Ia uite că mi-a dat si eroare.” Mă scuzați…”Ați fost în Mexic? Și ce ați văzut acolo? Aaa, mayașii, sigur. Felicitări, foarte frumos. Dar cum va închipuiți domnișoară? Egiptenii, mayașii ăștia ai dumneavoastră, umm, si toate civilizațiile astea pierdute au avut piramide? Cum se explică? Am văzut eu pe Discovery, … ”

Mă luase un pic amețeala, de la căldura probabil. ” nu vă îngrijorați, oricum aveți doua ore intârziere”. Ah bun, că începusem să mă și îngrijorez. “Decât două ore, e furtună și condițiile de zbor nu sunt prielnice”. Ah, ce bine, deja îmi imaginam că ajung la timp. “Bine” anunță el intr-un final când deja simteam că nu mai pot menține mult timp zâmbetul tâmp si conversația forțată, “o sa merg și eu să vizitez, nu am încă bani, dar voi avea! Foarte frumos, felicitări!!”

Mă așez. Să citesc, ce altceva.

Turele la toaletă se întețesc. Minunat, vomitatul în aeroporturi e un hobby mai vechi de al meu. Între timp aflu că întârzierea se prelungește. Hmm, poate că e totuși bine, în trei ore trebuie să îmi treacă. Lumea se așează la coadă cu o oră înainte să sosească măcar avionul. Eu nu, deoarece îmi continui maratonul toaletei din aeroport. Așa l-am numit. Ce bine că între timp au pus și hârtie igienică.

Altă jumătate de oră, alte câteva sprinturi către toaletă. Dintr-un anumit motiv, nu m-am așezat aproape de toaletă ci in capătul opus făcând astfel deplasarea în fugă către încăperea salvatoare un fel de cursă contra cronometru. E și ăsta un mod de a pierde vremea in așteptarea unui avion. Intr-un final pare că vom pleca intr-adevăr. Chiar când sa fie rândul meu sa mi se verifice pașaportul simt că orice ar fi trebuie sa ajung imediat la toaletă. Altfel risc să îi fericesc pe conaționalii mei cu niște apă minerală abia ingestată. (hei, cu deshidratarea nu e de joacă).

Nici nu apuc bine să fug in direcția toaletei căci refluxul stomacului meu e mai puternic și trimite toată apa Borsec infectată gastrointestinal afară, abia ratând o doamnă care s-a oprit cu oroare in fața mea.

Revin la intrarea în avion, cu rușinea pe toată partea din fata a veșmintelor când o veche cunoștință mă recunoaște: “nu te- am văzut de un car de ani!” (Îmi imaginez că acu’ mulți ani nu arătam foarte diferit decât acum cu vomă pe mine, încurajator !) Zâmbesc jenată și din cauza faptului că nu îmi amintesc numele ei. Sub nici o formă.

Ajung in avion. Mă prăbușesc pe scaun si aștept sa ma ia din nou vreo criză de ceva. Dar nu, surprinzător cât de mult pot sa apreciez când nu simt nimic. Doar somn.

Credeați ca s-a terminat? ei bine, nu. Langa mine, chiar pe scaunul din mijloc se aseaza un amic – ne știam din generală. Dacă exista o persoana pe planeta care sa inteleaga ironia, el este. Nu eram chiar prieteni, dar ne cunosteam. Ce bine, acu’ pot sa ma plang cuiva fara jena. Decat ca (!) amicul nu avea chef de povestile mele. Le avea el pe ale lui. Incepusem sa ma enervez. Cum adică, nu are chef de povesti cu mine?

Încet, incet, imi incolteste un gând. Cum ar fi sa faca si amicul toxiinfectie alimentara? Cum poti sa transmiti cuiva asta? Ma indoiam ca e posibil, totusi ideea de a-l vedea incercand sa ajunga la toaleta (de pe scaunul din mijloc) in toiul unei furtuni e irezistibila si mi se pare ca merita sa fac o incercare. Cand trece domnul ala roz, cu panatalonii mega stramti, de la WizzAir si cu o cantitate de gel neadcvatape par, il rog sa ne aduca doua Cola zero si doua pahare, evident.

Mai doriti si altceva? Hmm, ce dracu, aduceti-ne doua cutii de Pringles – din alea rancede – cum numai la voi se gasesc, Ii zic cu un ranjet diabolic. El, domnu’ roz, incearca sa fie glumet, si zice ca mai are si alte optiuni daca Pringles nu sunt ceea ce imi doresc. Ce nu ai inteles Mariane (asta era numele lui pe ecusonul, roz, ati ghicit)? Mie din alea imi plac. Finally, ne calculam, se invarte, se apleaca, aproape sa ii pocneasca pantalonii (nu se intampla), scoate cutiile de Pringles si de Cola de undeva de sub avion, cred, si intr-un final am toate uneltele necesare sa il traznesc pe colegu’ cu un episod de neuitat. El parea adancit in lectura (era un titlu intrigant, recunosc – Curs de miracole, dar nu il intreb deocamdata, imi pastrez intrebarile pentru mai tarziu). Intre timp, discret, ma apuc sa ling ambele pahare, doar doar voi reusi sa le infectez cu microbul de m-a tinut in toaleta aeroportului atatea ore.

Deschid si o cutie de Pringles, un challenge neasteptat e sa ma apuc sa ling bucatile perfecte de amidon de porumb, fara sa se uite toti pasagerii din proximitate la mine ca si cum as fi nebuna. Nu ca mai conta, oricum, dupa ce m-au vazut in sala de asteptare fugind timp de patru ore, cred ca aveau deja o idee formata. Ling cat mai diplomatic cu putinta toate bucatile de Pringles (e drept, mi-a luat ceva timp) dupa care le aliniez frumos pe tavita imposibila din fata. Colegul era aproape adormit, ma incumet totusi sa il ademensc tacticos cu petul de Cola si cutia desfacuta de Pringles, si eventual, un virus. Imi dadea impresia in continuare ca nu are chef de discutii, dar, din politete cred ca a acceptat dandu-mi de inteles ca are de citit. Eram satisfacuta, oricum nu mai aveam chef de vorba, imi si imaginam cum va sari de pe scaun alergand catre toaleta.

Am adormit. M-a trezit vocea super enervanta a baiatului roz cu gel, care ne anunta ca mai trebuie sa zburam vreo ora pana la decolare. Ce surpriza, nu mai credeam ca vom ajunge la destinatie oricum, amicul nu avea nici o treaba, dormea dus si din gura intredeschisa si i se prelingea un firicel de saliva pe barbie. Oh well, nu a functionat. Imi trecuse oricum naduful, doar operatiunea de razbunare fusese indeajuns de satisfacatoare. Asta e, data viitoare va trebui sa gasesc o metoda mai practica si mai rapida.

Baiatul roz se plimba printre randurile de scaune intrebandu-ne daca mai vrem sa cumparam niste mizerii, era o tombola din aia ieftina ca la teleshopping, un circ insotit de o muzica corespunzatoare care ma scotea din minti. Eram in agonie, febra mi se ridicase si cred ca mai aveam putin pana la delir. Simteam ca e atat de cald incat imi venea sa imi scot toate hainele de pe mine. Butonul aerului conditionat il abuzasem deja si tot nu simteam nici un pic de racoare. Marian m-a vazut stravezie si m-a intrebat daca ma simt ok si daca am nevoie de ceva. Ii spun ca am nevoie sa ies afara. Se poate? Intre timp, Amicul se trezise de-a binelea si nu parea ca o duce mai bine. Picaturi de transpiratie ii curgeau pe tample si se uita tamp in gol. Incepe sa vorbeasca si parea ca se adreseaza tututor, nu avea o tinta sau cuiva specific caruia ii vorbea. Deduc, cu greutate din baiguielile lui, ca i se facuse rau. In ciuda starii apatice in care ma aflam am inceput sa rad ca o dementa. Era foarte clar, imi pierdusem mintile, dar ma amuzam teribil stiind ca i-am provocat aceeasi stare ca a mea. In sfarsit, se ridica sa mearga la toaleta. Abia mi-am putut misca picioarele intr-o parte, Amicul parea ca zboara si vocea pilotului a inceput sa turuie pe fundal. Ne anunță ca: “Ne pare rău dar din cauza vremii capricioase nu putem ateriza imediat, vom mai zbura treizeci de minute până trece furtuna.”

In sfarsit, am ajuns. Vom decola in 30 de minute.

Colegu’ nu mai venea de la toaleta, de unde am dedus ca nu era prea bine. Se adunasera toti insotitorii de bord roz in fata toaletei ingrijorati, dar nu auzeam ce vorbesc, erau prea departe. Incepusem sa ma intreb daca delirez. Nu eram prea sigura. In delirul meu cineva a strigat ca e un mort in toaleta. Era clar, acum chiar nu mai percepeam realitatea, sigur delirul meu deviase.

Căpitanul a început iarăși sa facă un anunț si ma concentrez cât pot sa ascult.Sa înțeleg. Nu delirăm. Cineva crăpase in toaleta avionului. Îmi venea iarăși sa vomit. Si cred ca accesul la toaleta era interzis. Deși, colegul nu revenise. Mi se scurt circuiteaza un neuron. Fac legătura între moartea anunțată si el. What the actual fuck? Nuuu, chiar nu era posibil. Cu ce dracu’ as fi putut sa îl infectez? Venisem de la Kuala Lumpur acu’ trei zile- înainte de a pleca am ratat sa Imi fac vaccinul anti malarie. Doar nu m- o prinde malaria chiar in vacanța asta? Dar, de malarie nu se moare chiar așa rapid. Sau..? In fond, nu știam nimic despre malarie. Si daca totuși scenariul asta absurd care prea incredibil de realistic stampe bune: daca luasem malarie si i- o transferasem intenționat colegului care a si crăpat?

Ah ce bine e in vacanță!

Hai, Doamne Ajută.

Când pleci (de la) Bucuresti, avionul are trei ore întârziere deci petreci vreo patru ore si jumate’ in aeroport, ai toxiinfecție alimentara, vomiți cam vreo trei ore jumate’ din cele patru in toaleta aeroportului (!) și avionul nu poate ateriza pentru că e furtună. In avion te nimeresti langa un vechi prieten, care nu are chef de glume, il infectezi cu malarie si moare. The short story.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s