PersonalBlogging

The constant fear of God and eternal damnation

Mă plimbam agale prin târgul meu natal, intr-o zi de “vacanță”, în una dintre rarele mele reveniri pe plaiurile mioritice. Era o zi din aia între iarnă si primăvara, o zi în care nu poți prevesti de va fi cald sau frig, cum se întâmpla între schimbarea dintre anotimpuri. S-a dovedit a fi o zi gri, cu brumă si nori grei ce prevesteau un soi de furtună.

In ciuda vremii, mă plimbam cu oarecare nostalgie si un grad de anxietate ce mă cuprinde de fiecare dată când ajung acasă. E un sentiment ciudat, inexplicabil, între un dor teribil de copilărie și, în același timp, o stare de neliniște ce mă cuprinde și care mă provoacă așa de tare încât îmi vine să o iau la fugă. Și cum modul meu de a mă liniști, este să merg kilometri întregi până la epuizare, indiferent de vreme, am decis s-o iau la pas prin orașul meu natal, să văd unde mă vor duce, ei, pașii. Inevitabil, am ajuns în cartierul în care am locuit toată copilăria. Picioarele mele știau unde merg și nu m-am împotrivit, le-am lăsat sa mă ghideze cum știu ele mai bine.

Simțeam fiecare dâmb, cunosc pe dinafară fiecare colț, strădută, alee, copac (ce a mai rămas din ei), fiecare clădire și chiar am întâlnit o mulțime de fețe familiare, dar îmbătrânite si schimbate de vreme într-un mod surprinzător, dar recognoscibil. Nu cred că aș mai ști cum se numesc, sau in ce circumstanțe i-am mai văzut, dar sunt convinsă că foarte mulți dintre ei mi-au fost colegi la liceu sau pur și simplu ne știam din cartier. Un singur domn am recunoscut fără urmă de îndoiala – era fostul meu profesor de Tehnologia Materialelor din liceu, care culmea, părea că nu s-a schimbat deloc – îl știam bătrân, însă a rămas la fel, inexplicabil – nu părea mai îmbătrânit decât acu’ mulți ani când era profesorul meu. Ne-am uitat lung unul la altul, l-am salutat dar nu a răspuns- a rămas tot un ursuz și desigur, că la sutele de elevi pe care i-a avut nu și-ar aminti tocmai de mine, am fost un elev execrabil, mai ales la Tehnologia Materialelor.

Mergând mai departe, fără un scop anume, am ajuns in fața bisericii unde mă duceam fără religiozitate odată pe an, de Paște. Fix, vorba aia, din an în Paște. Am vrut sa intru, dar un gând m-a reținut: nu aveam capul acoperit, cum e creștinește și nu se cuvine să intru, după cum se știe, femeile in religia creștin ortodoxă nu au voie sa între în biserică cu capul descoperit. Gândul acesta, atât de sublim de ridicol m-a frapat. A fost incredibil de scurt, un flash l-am putea numi, dar a venit așa fulgerător și neașteptat încât m-a lovit unde mă durea cel mai tare. Iată-mă, 30 de ani mai târziu, complet “eliberată” de dogma ortodoxa sau orice tip de religie, in general, după multe studii aprofundate, discuții intense și convingeri anti biserică și religie, in fața unei dileme pe care nu mi-aș fi închipuit că o pot trăi, sigură pe convingerile mele și valorile după care imi duc traiul, stând in fața acestei vechi biserici care m-a transformat instant in fetița de 8 ani, căreia i s-a făcut teamă, frică aș putea spune, de repercusiunile ce s-ar putea abate asupra mea, dacă încalc regula sfântă.

După ce m-am dezmeticit din propriul șoc, realizare, revelație sau cum vreți sa o numim, am intrat cu pași apăsați totuși în lăcașul sfânt. Mai mult să îmi dovedesc că gândul meu m-a păcălit, de fapt. Am resimțit reproșul vizual al doamnei ce vindea lumânări, care purta evident un batic – din ăla tradițional. Cu tot curajul am pășit mai departe si am mers până în fața altarului. M-am așezat acolo o vreme să îmi dovedesc mai tare că nu sunt spălată complet pe creier și am ascultat ce cântau băieții ăia. Era mult despre moarte, si pedepse și cum nu ar trebui sa ieșim din cuvântul Lui. De fapt, era cam mult despre cum Domnul Atotputernic își pedepsește necredincioșii.

De data asta însă, nu m-au convins. Nu le-am spus ca de fapt, e un bluff, mi s-ar fi părut cam greu să îi conving. Am plecat.

Complet surprinsă de propria-mi minte și căile ei ascunse. Aș fi vrut tare să le strig in față, dar până la urma, ar fi contat? Nu cred. Frica de Dumnezeu și de Iad, e mult mai puternică decât putem noi duce.

Încă odată, m-am surprins intr-un mod complet neașteptat. Am mers mult in ziua respectivă, când am ajuns acasă, am adormit instant. Cred că am visat că ajunsesem in Iad.

Încurcate sunt căile Domnului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s