PersonalBlogging

Reminiscența unei nopți de vară

Să tot fie vreo 5:03. Evident dimineață. Nu știu cum e la voi dar pe mine mă trăznește subit un dor de casă. Nu mi se întâmplă des, dar iată, se întâmplă.

De fapt, mi-e dor de o vară de acasă si de toate promisiunile care veneau cu ea, cu vara. Totul era posibil în verile lungi de acasă. Tânjesc “umpica” după căldura aceea amețitoare. Și mai ales după nopțile de vară. Nopțile erau cele mai interesante vara. Indiferent unde te aflai, noaptea era caldă si eu mergeam in pantaloni scurți si tricou pe afară. Și era bine. Eram in siguranță, pentru ca nopțile lungi de vară sunt calde si te imbraca in iubire. Dar sunt si amăgitoare. Te făceau sa crezi că totul e posibil. Dar de fapt, nu se întâmpla niciodată nimic notabil.

Numai la mare nu prea îmi plăcea. Era cam multă gălăgie, muzică (pentru toate gusturile, cum ar zice o doamnă la știri), multe și amețitoare chițibușuri vândute de precupeți ambulanți – din alea in culori fosforescente pe care la aruncau în aer și te temeai să nu îți pice in cap, la orice pas.

Erau si gogoși (de toate felurile) la mare, sau așa mi se părea mie că mirosul de gogoși împânzea tot aerul, fără pauză – sau poate doar pauză cu miros de hamsîi – sau un amestec de toate mirosurile, un miros dulceag care te duce cu gândul inevitabil la un bâlci ambulant. Mai era și porumbul fiert. Porumb care, am văzut eu intr-o seara când am deviat de la faleză pe o străduță lăturalnică, era fiert intr-un ceaun mare lângă un wc – de niște, ați ghicit – țigani.  Ok, daca vrei o sa îi numesc Rroma.

În orice caz, mi-am mai amintit (oo, amintirile) de momentul acela când am mers la mare și am făcut toxiinfecție alimentară. Nu, nu doar eu – tot grupul de prieteni a zăcut in cameră timp de trei, patru zile – aproape toată vacanța – că nu exista atunci să stai mai mult de o săptămâna.

Dar chiar si așa, mergeam din când in când la mare. Dacă ma întrebați (știu eu ca vreți sa știți) dacă era si ceva ce îmi plăcea la mare? Da, domnule. Îmi plăcea, ea, Marea. În ciuda faptului ca nu știam sa înot (nu s-a schimbat nimic între timp) îmi petreceam mare parte a zilei in mare. Era un joc pe care îl aveam doar eu și ea, nu mai știa nimeni de el. Îmi trimitea câte un val și eu trebuia să sar atât de sus încât el sa nu ma prindă. Era o chițibușă marea, căci uneori mă lua pe nepregătite șî îmi trimitea câte un val uriaș de nu-l puteam duce. Chiar și așa, eu tot o plăceam și ea pe mine.

Dar, da, ce voiam de fapt să zic. Cred că mi-e dor de acasă. Și de marea mea neagră.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s