Ca orice român dezrădăcinat, îndepărtată de glie, neam si credință, din când in când, revenind pe plaiurile mioritice mai aud câte- o vorbă de- a noastră, pe care înainte nu as fi remarcat- o in uzul vorbirii curente. Pentru că, nu- i așa, auzeam dar nu chiar.
Așadar, am început sa ascult mai mult de ceva ani de când mă întorc pe-acasă ocazional. Ascult, mai ales, de drag și îndrăznesc sa spun, dor. Nu știu daca ma refer strict la “moldoveneascaă” dar e clar că mă influențează. E cumva minunat sa fii înconjurat de graiul moldovenesc – de cele mai multe ori (căci, dacă te înjură careva în Moldova ești instant năpădit toate relele lumii din blestemul popular cu același nume, da, târâișul șarpelui si mersul gândacului, astea). Revenind, Creangă are deja cu totul altă dimensiune lingvistică decât atunci când îl citeam eu.
De la ce mă luasem? A, da. Sunt multe expresii care rămân cu mine după ce le aud, însă una care imi vine constant in minte e asta “că doar oameni suntem”. Una, două (!) aud pe cineva cum o dă cu omenia asta. Păi cum? Că doar oameni suntem? Ce-om fi? Bine, filosofic putem dezbate dar, orișicât(!). Filozofic, nefilozofic tot homo sapiens rămânem. Contextul diferă de fiecare dată: când nu au rest la piață sau când stau la câte o coadă și cineva sare rândul (!), la ghișeu la ceva, în autobuz, pe terasă, la spital etc. Evident, de cele mai multe ori in defavoarea ta.
Hai, am zis și eu, n-am dat cu parul.
end of rant.
