O întâmplare

Mă îndreptam agale spre casă, după birou, ca de obicei, încercând să mă scutur de mailurile din cap, luându-mi porția de soare, care e destul de zgârcit la față prin părțile astea.

Prea puține evenimente stradale mă mai opresc zilele astea. Deunăzi era chiar un incendiu in fața clădirii de birouri unde merg zilnic, pompieri, poliție, armată – tot tacâmul de urgență. Am evitat mulțimea adunată, cordonul de poliție, si mi- am continuat drumul către casă impasibilă la întâmplarea deosebită, care iată, oprise circulația pe o arteră principală a orașului si adunase o mulțime impresionantă. Nu știu ce s-a întâmplat, a doua zi nu mai era nici urmă foc.

Astăzi însă m- a oprit Viorel din Oradea. Viorel vorbea engleză, îndeajuns încât sa-l înțeleg. Era cu Mihaela, soția lui din Chișinău si băiatul lor Rafael (!) care avea vreo 5 ani. Să fi tot avut vreo patruzeci de ani Viorel. L- am întrebat direct în românește dacă vrea bani. A spus ca “Nu, Doamne ferește!”. Viorel avea nevoie de săpun si niște Pampers pentru Rafael. Căci veniseră la un vecin “care e aici de treizeci de ani” si urma sa înceapă sa muncească ca și electrician, dar deocamdată nu aveau bani de nici unele și aveau nevoie să se spele măcar. Deși, își vânduseră tot de acasă să poată veni aici. Nu știu de ce, dar nu m- a impresionat Viorel. Deloc. Însă in timp ce imi spunea povestea ne îndreptam către un supermarket sa- i cumpăr câte ceva. Vorbăreț tare era Viorel si îl pomenea cam mult pe Dumnezeu. Si pe Arsenie Boca. Si pe fratele lui, ateu, care când a aflat că are cancer (fratele) s- a pocăit. “Știți ce înseamnă ateu, nu? Din ăștia care nu au credință in Dumnezeu” – mi- a explicat el răbdător fără a-mi da răgaz să-i răspund. Viorel avea logoree, nu am apucat sa spun foarte multe și oricum riscam să- i cad in dizgrație dacă mi- aș fi arătat înțelegere pentru fratele lui pocăit necredincios. Ajunși la supermarket Mihaela a rămas afară cu copilul in cărucior si Viorel m-a insoțit înăuntru sa facem cumpărăturile. Viorel a luat detergent din ăla scump, Ariel “că din ăsta folosesc ei” si pastă de dinți, și Pampers si niște carne de porc – “că ei nu mănâncă vită”, și niște ciocolată Kinder pentru ăla micu’. Se uita la mine cerând aprobare pentru fiecare lucru pe care îl lua de pe raft. Pentru că eu nu scoteam o vorbă. Mi- a provocat un sentiment extrem de inconfortabil Viorel și povestea lui. Și totuși, nu am fugit deși ăsta a fost primul instinct. Să ma uit în altă parte si să evit să- i cunosc povestea.

Am plecat în binecuvântările lui si ale soției, Viorel invocându-l iarăși pe Dumnezeu care i- a ajutat, iată, încă o dată, scoțându-mă în calea lor. M- a cam înfuriat atâta evlavie exagerată, dar iarăși nu am zis nimic în timp ce plecam grăbită, Viorel întrebându-mă dacă am credință in Dumnezeu. Am zâmbit amar, fără sa îi răspund și reacția a fost “am știut eu că v- a plăcut povestea cu fratele meu ateu”. Nu, nu mi- a plăcut. Am plecat in grabă. Cât mai departe de Viorel și ai lui.

Nu, Mihaela si Viorel nu sunt cerșetori. Și nu am crezut foarte tare in povestea lor. Sunt doar (alți) români plecați in vest sa găsească un trai (!) mai bun. Și fac parte dintr-o statistică a Uniunii Europene aflându-se intr-una din cele trei forme de sărăcie și excluziune socială: cea mai severă.

Nu știu de ce v-am zis povestea asta. Nu e o pilda sau vreun învățământ tras din istoria asta. Doar, încă una dintre multe alte povești cu români la Bruxelles. Sau ailleurs. Touși, am învățat ceva despre mine: m-am desensibilizat la suferința altora și nu prea mai cred în oameni.

Hai, Doamne ajută.

One thought on “O întâmplare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s