Report Q1

Aș vrea sa pot spune cu mândrie și aroganță ca am renunțat de bunăvoie la jobul meu corporatist și am ales calea boemiei. Din păcate nu pot. Nu am una dintre poveștile acelea care inflamează Internetul: “O corporatistă și- a lăsat jobul bine plătit pentru a-și urma visul”. Nici vorbă. Mi-ar fi plăcut totuși, sau poate nu, până la urma detest clișeele de orice natură, chiar si clișeul de hater anticorporații. 

Și oricum: nu mi-am găsit visul. And i am fine with that, excuse my French.

In jobul acela care m-a adus aproape in pragul colapsului, fizic si psihic, aveam singura fărâma de certitudine pe care o știam. Am stat acolo cu încăpățânare si încrâncenare, mă hrăneam cu iluzia unei împliniri, iluzia unui scop cosmic(!), iluzia unei lefe care îți oferă genul acela de comfort la care unii doar visează. Sau iluzia libertații: da, m-am considerat a dracului de liberă. Nu pot totuși nega și aspectul pozitiv: când ai bani îți poți cumpăra bilete de avion. Si doar banca mea poate contoriza câte am cumpărat. Pentru ca eu una, nu. Știu doar ca mi-am cumpărat foarte multe. Si ăsta e un fel de a fi liber, nu? Măcar în spirit.

Uneori, în naivitatea mea, ma gândeam ca: uite dom’le, fac parte din cei 2% privilegiați ai planetei care au o slujba stabilă. Aparent, statistic vorbind,  doar 2% din populația planetei deține o slujba (menită educaților superior, cum s-ar zice la noi) si prin urmare se bucura de beneficiile capitalismului. Si eu! Eu, mă consideram o norocoasa făcând parte din privilegiatul procent. Ha! 

Pâna când am fost oarecum forțată sa plec. Deseori visam la asta, dar niciodată nu aș fi avut curajul sa plec de una singură. Niciodată nu știu sa plec la timp, din păcate. Nu am învățat lecția asta nici până acum. Deopotrivă, in situații personale am aceeași cutumă. 

Sentimentul pe care l-am avut când s-a întâmplat să trebuiască sa plec a fost de eliberare ancestrală – fără sa exagerez. Am dormit cred vreo doua saptamâni încontinuu, si m-am recompus încet, începând sa arat din nou ca un om, spre mirarea foștilor colegi care se așteptau probabil sa mor odata cu rolul meu din corporatie: “oh, dar ce bine arați!”, “zâmbești?”, “încă trăiești?”, “există viață după job?” – bineînțeles ultimele doua întrebări sunt fictive, dar am citit asta cu siguranță in ochii lor, chiar daca nu s-au exprimat chiar așa. Si gândindu-mă (și) la beneficiile acestei situații, pe care o consideram la un moment dat imposibilă, iată că sunt prea multe, dar voi enumera cele mai dureroase dintre ele, să fiu sigură că nu voi mai uita. 

– Fără Excel  – dacă exista ceva ce eu ar trebui sa spun ca urăsc (pentru ca sentimentul/cuvântul in sine e prea puternic, nu- l folosesc cu ușurință) – as spune fără ezitare: Excelul! Urăsc excelu’! Dacă e musai, ok, facem unul dar este o experiența odioasă pentru cineva ca mine, in al cărei minte e haos si cuprinde întrebări existențiale(!) mai degrabă decât liste organizate si cifre.

– Un alt beneficiu imediat al lipsei de job corporatist? fără ședințe! Doamne, cum am stat ore întregi ascultând indicii de piața globali pentru benzină, trenduri, predicții si alte de gen. Mă întrebam adesea ce caut acolo și sunt convinsă că se vedea cu ochiul liber chinul meu sincer, însă efortul merita apreciat. Chinul s-a transformat însă treptat  in dispreț, care iarăși se vedea cu ochiul liber. Nasol, mai ales că și acesta trebuia sa fie evaluat/apreciat. Totul se evaluează la companie, nimic nu rămâne la mâna destinului. 

– Nemaitrebuind sa zâmbesc tâmp de zeci de ori pe zi colegilor pe care-i văd in decursul unei zile de nenumărate ori, de fiecare dată trebuind sa repet același exercițiu de amabilitate, mai ales, că pe unii dintre ei îi disprețuiesc organic.

– Oh, rapoartele! Fără rapoarte! Îmi strigam deseori în minte desigur, pentru că, altminteri, le efectuam cu religiozitate la fiecare sfârșit de lună, trimestru, an…odată, un coleg a întrebat, referitor la un raport la care lucram orbește, de când iau in considerare datele de analiză și am răspuns fără sa ezit: de când compania nici nu a existat!

Încă trăiesc da. Cu stupoare aflu ca exist in diferite (multe) alte contexte. Că (încă) mai am multe de reconciliat in interiorul meu haotic si oarecum confuz. Dar, există dimensiuni care le descopăr si explorez, redescopăr plăceri mici uitate in ultimii zece ani, cum ar fi sa stau pe o terasă în miezul zilei la o cafenea si să citesc uitând noțiunea timpului. Rânjind cu o plăcere, sadică aproape, la mulțumea de “Ocupați” cu serviete și laptopuri in plin prânz de lucru. Si culmea, nu îmi pasă că astăzi a căzut bursa uleiului de palmier in Brazilia. 

Trăind așa, atemporal, o vreme poate avea și beneficii, descopăr. Lipsa de deadlineuri poate fi o experiență cathartică. 

Namaste. 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s